Anul III: Adaptarea

 

Anul 2009 a reprezentat primul an de criză. Impactul a fost copleșitor, reacțiile au fost specifice unui atac de panică. Am fost surprinși în plină strategie de dezvoltare, cu investiții nefinalizate, cu un grad mare de îndatorare și o structură a costurilor fixe neașteptat de rigidă. Băncile nu au fost deloc întelegătoare, au majorat dobânzile și au cerut garanții suplimentare pentru reeșalonări. Statul nu a venit cu un pachet legislativ de măsuri pentru susținerea companiilor aflate în dificultate.

  

Astfel, a venit primul val de insolvențe, pe care nimeni nu a stiut să-l trateze corect în scopul adevarat al reorganizarii. Toate părtile au avut de pierdut, a fost un cost dur al educării. 

  

2010 a fost un alt an greu. Resursele drămuite au început să se epuizeze. Cine a strâns cureaua și reeșalonat fără o perspectivă clară, a ajuns la fundul sacului. Finanțări suplimentare au fost foarte dificil de obținut, valorificări de active- aproape imposibil. De la profituri nete, s-a ajuns să ne mulțumim cu EBITDA pozitivă, profit operațional.

 

În valul doi, cele mai multe companii care au intrat în insolvență în 2010, au constatat greșala pe care au făcut-o neintrând în 2009, când încă nu ar fi fost complet decapitalizați. 

  

În aceste condiții, anul 2011 nu reprezintă o speranță pentru relansarea pieței, ci o adaptare la constrângerile acesteia. Strategiile de redresare nu-și mai gasesc soluția în iesirea din criză, ci în gestionarea ei. Criza ne-a maturizat, am învățat cu toții, atât managerii, cât și finanțatorii. Încep să apară finanțări bazate pe criterii de eficiență și rentabilitate. Se vorbește de distressed assets, de merge and acquisition, debt to equity, precum și alte soluții sofisticate. Începe să se formeze o noua piață, mai matură și mai fundamentată decât cea de acum 3 ani.

  

Cine nu-și gestionează un buget de venituri și cheltuieli realist și o prognoză activă a cash-flow-ului, nu mai există.